Mănăstirea Nucet, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” și „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință”, este a doua mănăstire ca importanță din spațiul dâmbovițean și a treia cea mai veche mănăstire din țară. Conform istoricului Nicolae Iorga, mănăstirea îl are ca ctitor pe jupânul Gherghina Pârcălab și pe soția sa Neaga, lăcașul de cult fiind singura vatră de rugăciune la sud de Târgoviște, așezată direct în câmpie, și nu spre munți, ca celelalte mănăstiri ce înconjurau vechea capitală a Țării Românești. Numele mănăstirii provine de la pădurea de nuci din împrejurimi, o vreme, fiind cunoscută cu acest nume și ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia.
După secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1863, călugării greci de la mănăstirea Nucet au plecat, în locul lor venind călugări români, care au vieţuit aici până în anul 1930, când mănăstirea a ajuns în paragină. După cutremurul din anul 1940, sfântul lăcaş a fost părăsit de călugări şi a devenit biserică de mir, iar, în anul 1994, mănăstirea a fost reactivată ca mănăstire de maici, însă din frumusețea marii ctitorii domnești nu mai rămăsese aproape nimic. Începând cu anul 1997, din grija Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Nifon, a fost consolidată biserica, restaurată pictura, și s-a amenajat, pentru prima dată, un muzeu al mănăstirii. De asemenea, la mănăstirea Nucet, se află un foișor numit „Fântâna de leac”, unde în tot timpul anului, dar mai ales de Izvorul Tămăduirii, credincioșii vin pentru a lua aghiazmă tămăduitoare.
Frumoasa Mănăstire Nucet este un loc de rugăciune încărcat de istorie, o adevărată fortăreață a credinței, care, prin nevoința și dragostea maicilor de astăzi, își continuă tradiția monahală de secole.
